Sibiul, cunoscut și sub denumirea germană Hermannstadt a fost și este unul dintre cele mai reprezentative orașe din România, atât din punct de vedere turistic, cultural dar și economic.
Aici există cel mai important centru al minorității germane din Transilvania, de asemenea și alte minorități (maghiari, țigani, slovaci și ucrainieni). Desigur, ponderea cea mai mare o are populația de origine română (peste 95%), care a știut să păstreze și să îmbine celelalte culturi de sus.
Atestări documentare bazate pe cercetări arheologice din jurul Sibiului, menționează ținuturile locale începând cu anul 1191. În timp, Sibiul a avut diverse denumiri, cum ar fi: Prepositus Cibiniensis (1192-1196), Praepositus Scibiniensis (1211), vilă Hermanni (1223), Hermannstadt (1366), Sibiu (1482). Există multiple dezvoltări ulterioare a Cetății Sibiului, cum ar fi și în perioadă medievală caracterizată printr-o dezvoltare economică intensă, marcată de activitatea breslelor, dar și ulterior continuată (în a două jumătate a secolului al XIX-lea) prin activititati economice și extinderea în afară zidurilor.
De asemenea, și dezvoltarea urbanistică a avut o dinamică pe măsură, Sibiul devenind un oraș vibrant la începutul secolului XX. Denumirea orașului este schimbată oficial în Sibiu, începând cu anul 1919, moment în care și străzile primesc denumiri românești. Perioadă comunistă nu a alterat foarte mult orașul vechi, Sibiul devenind reședința județului cu acelsi nume, în anul 1968. În prezent, Sibiul reprezintă un semnificativ centru istoric, reprezentat prin multiple edificii și locații foarte valoroase din punct de vedere istoric.
Palatul Brukenthal din Piaţa Mare nr. 4 este edificiul cel mai reprezentativ al Sibiului. Pentru construcţia palatului a fost adoptat un plan închis cu o curte interioară, organizarea spaţiilor realizându-se prin sublinierea primului etaj, unde se află amplasate, la faţadă, cele mai importante cinci încăperi (salonul, camerele de vizită, cabinetele) decorate cu tapet, elemente de tâmplărie artistică şi mobilate cu sobe de faianţă. Încăperile din flancuri sunt decorate cu elemente de inspiraţie orientală. Între 1786 şi 1788 se definitivează şi curtea a doua, rezervată unor spaţii gospodăreşti şi grajdului (supraetajat şi transformat în bibliotecă).
Canaturile porţii, executate din lemn de stejar, sunt decorate în relief cu emblemele artelor, picturii şi muzicii (bufniţa, scutul Minervei cu chipul Meduzei Gorgona, paleta de pictor) şi al abundenţei (cornul cu fructe şi alte produse agricole). Portalul principal asigură accesul spre interiorul palatului, apoi spre curte. Aici se află un al doilea portal care respectă organizarea portalului principal.
Flancând Palatul Brukenthal în partea dreaptă, Casa Albastră a fost transformată de baronul Lambert von Morringer într-o clădire aparţinând Barocului. Între 1858-1862 a fost sediul Societăţii de Ştiinţe Naturale, iar la mijlocul sec. XIX aici au funcționat magazinul de confecții ‘La ducele de Reichstadt’ și Academia de Drept (între 1858-1862). Vechea stemă a Sibiului este pictată pe faţadă.
Zidăria corpului principal la parter este din cărămidă având şi o grosime considerabilă:120 cm. În Casa Albastră se află Galeria de Artă Românească (intrarea la etajul al II-lea al Palatului Brukenthal), o modernă sală multimedia pentru conferinţe şi expoziţii şi laboratoarele de restaurare.
Podul Minciunilor este unul dintre cele mai importante simboluri ale oraşului. Reconstruit la 1859 de firma Friedrich Hütte în locul unui alt pod din lemn, Podul Minciunilor este primul pod de fontă din România. Pentru că a fost şi primul care nu a fost construit pe piloni, i s-a spus „podul culcat”. În limba germană cuvântul „culcat” (lugenmarchen) era omonimul cuvântului „minciună” şi a început să fie numit de către localnici „podul minciunilor” de unde au apărut legendele care-i justifică denumirea.
Dintre numeroasele legende legate de acest pod, cea mai populară rămâne legenda potrivit căreia dacă cineva spune o minciună cât timp se afla pe pod, acesta se va prăbuşi.
Loc preferat de tinerele cupluri pentru promenadă, podul se remarcă prin piesele de rezistenţă decorate cu rozete si cu câte un brâu de elemente înscrise în cercuri descrescătoare ornate cu motive vegetale şi geometrice neogotice. Acestea poartă pe latura sudică stema Sibiului, iar pe latura nordică inscripţiile „1859”, respectiv „Friedrich Hütte”. Cele patru piedestale de la capătul podului, mai robuste, realizate din piatră, susţin corpuri de iluminat din fontă turnată. Balustrada metalică a podului constă din opt panouri cu cercuri cu decor radial, goticizant.
Iniţial a funcționat ca hala măcelarilor, ulterior a aparţinut postăvarilor iar prin sec. XVIII a fost folosită şi ca depozit de cereale. Mai târziu, în 1765, pentru scurt timp a fost folosită ca sală de teatru. Faţada e caracterizată prin ritmul egal al celor 8 arcade semicirculare de la parter, pe pile masive din caramidă, evazate spre bază, cărora le corespund 8 ferestre la etaj.
Pe faţadă este figurată în relief o stemă a oraşului datând din 1789, anul unei restaurari. Stema inclusă într-un medalion circular, ancadramentele liniare ale ferestrelor şi cornişa profilată sunt singurele elemente decorative. 11 mici încăperi boltite semicilindric, iniţial destinate comerţului, accesibile din loggie.
Din anul 2009, Muzeul Naţional Brukenthal a deschis spaţiul de Informare din Sala cu frescă, în Piaţa Mică, într-o clădire ce datează din secolul al XV-lea. Situată în partea dreaptă a clădirii, sala cu frescă are o structură boltită şi prezintă picturi murale valoroase, înfăţişând o scenă de judecată având marcat anul 1631, o scenă biblică, o compoziţie alegorică şi o scenă de vânătoare. Tavanul prezintă un blazon din stucatură policromă.
